Pentru cei ce au deschis computerele ceva mai târziu şi nu au dat chiar şi din greşeală peste enorma promovare ce s-a făcut acestui film în ultimele luni, aflaţi că Prometheus este un prequel al deja mult prea celebrei serii Alien. Având în vedere că seria asta este una cu care am crescut, a fost şi este în continuare slăbiciunea şi obsesia mea cinematografică să văd cum evoluează creaturile puse în discuţie acolo. Sunt ferm convins că şi mulţi dintre cititorii acestui articol au văzut măcar unul dintre ele. Dacă nu, ei bine, totul a început cu Alien, primul film regizat de acelaşi Ridley Scott, un şoc cinematografic în 1979, viitoare franciză la care au aderat după ceva ani alţi tineri regizori, acum zei în devenire: James Cameron, David Fincher şi Jean Pierre Jeunet. Nu pomenesc de celelalte filme, adaptări oarecum jenante vs. Predator sau alte drăcării.

Cum a fost la premiera Prometheus la care am fost invitat prin bunăvoinţa Oxygen PR şi Mahmur.info? Ei bine, aşa cum m-am priceput, au fost toate detaliile ce mă aşteptam să fie. Asta nu-l face neapărat un film peste aşteptări, dar asta nu înseamnă că nu e un film pe care să-l lăsaţi nevăzut. Dacă eşti fan al genului, merită să mergi, trebuie chiar şi pentru părerea de după, nu va fi deloc una rea.

Şi dacă suntem totuşi pe topicul cu Alien, nu lipsesc nici de această dată creaturile care îţi iau faţa în braţe şi fac sex cu ea (e legendară deja tensiunea sexuală dintre o palmă şi faţa lui Kane (John Hurt) în primul film Alien, acum înlocuită de un şarpe penis (?!) şi faţa lui Millburn (Rafe Spall). Nici chestiile care ies din piept, nici acidul-sânge care topeşte toţi pereţii navelor şi alte tigăi spaţiale. Pentru documentare, (momentul de trivia) aflaţi că dovada faptului că de fiecare dată ne sperie creaturile astea şi ce fac ele e mintea unui german destul de sărit de pe fix, pe nume H.R. Giger (http://www.hrgiger.com/alien.htm). Obsedat de sex, inspirat de Necronomicon, de unde şi tot design-ul şi arhitectura din film. Din câte am aflat Ridley Scott pornise deja pregătirile Alien cu un alt fel de creatură, dar văzând desenele lui Giger, a schimbat total toată povestea.

Oricum, în afară de conceptul ăsta inventat de Ridley Scott, dacă tot pare că e o legătură între cele două serii (da, va mai fi Prometheus şi în viitor, aşa am înţeles la final), ei, iată că poveştile sunt oarecum în direcţii diferite.

E foarte greu să nu spui cam tot ce se întâmplă în film, sunt obişnuit de fiecare dată, atunci când îmi place, să povestesc scena aia mişto, care convinge să te duci, să cumperi bilet, să faci pe dracu-n patru numai să vezi filmul, dar chiar şi aşa, cu toate trailer-ele, teaser-ele şi campaniile care au circulat pe net, afli ce se întâmplă în film cam cât o chiftea. E bine să te ia prin surprindere, e cool, e un fel de trăire pe care IMAX-ul ţi-o arată dar parcă nu ţi-o dă pe deplin. Chiar de la prima imagine, un tribut adus filmului Odiseea Spaţială 2001, eşti altundeva, şi îţi va plăcea să rămâi acolo. Faptul că toată experienţa asta mai este şi 3D…

Aşa se face că prin anul 2089, Elisabeth Shaw (Noomi Rapace) alături de colegul/iubitul Charlie (Logan Marshall – Green) descoperă un simbol – pattern într-o peşteră, iar apoi, fix ca în Odiseea 2001, trecem brusc la expediţia spaţială, rezultat al acestei descoperiri cu simboluri antice din diferite culturi ce duc toate la un loc într-o singură direcţie, o constelaţie în care există o planetă ce suportă viaţa (are şi inel, probabil cuiva i-a plăcut Avatar şi a vrut să aibă şi el planetă cu inel) şi chiar şi o lună proprie. De ce, cum şi în ce fel duc toate scripturile alea fix acolo, e de dezbătut după film, dacă m-aş apuca să povestesc acum ar mai fi loc de încă un articol.

Acum, dacă tot şi-a făcut efectul conceptul de Alien, odată ajunşi pe luna în discuţie, membrii echipajului “Prometheus” sunt căsăpiţi unul câte unul, ceea ce era logic, doar aşa a fost toată seria. Totuşi nu e un măcel obişnuit, iar celor cărora le plac duelurile ştiinţă/religie, filmul le promite un festin interesant şi inteligent, mai ales datorită androidului David (jucat excepţional de Michael Fassbender, un fel de Spock cu apucături malefice). E vorba despre creaţie, e vorba de distrugere şi începutul de la zero, e vorba despre nişte idei preconcepute în bătălia asta a argumentărilor, dar dezlegate foarte interesant în film, uneori comic (tot meritul lui David). Chiar şi scanarea tunelului cu bilele alea roşii (pups), seamănă cu împodobirea unui pom de Crăciun (verde) mai ales când se descoperă, încetul cu încetul, secrete (cadouri?) din ce în ce mai terifiante.

Dintre lucrurile pe care nu le-am înţeles, unul mă cam apasă. Guy Pearce în rolul bătrânelului putred de bani Peter Weyland, şi când mă refer la putred, cam îl ajută şi machiajul. Dacă tot era vorba despre un bătrânel, parcă mai erau şi alţi actori, nu trebuia nimeni să transforme un tânăr în moş. Putea să joace chiar şi John Hurt, fără nici o legătură cu primul film, pentru că nu ar fi existat nici una.

Acum concluzie. Este Prometheus un film pe care să-l urmăreşti? Ei bine, dacă te aştepţi să vezi un thriller SF întunecat, deep, mai ales 3D, mai ales regizat de Ridley Scott, mai ales cu Charlize Theron în costum mulat sau o incursiune goth în ceea ce ne-a învăţat Odiseea Spaţială 2001, ei bine, da! Dacă te aşteptai la acţiune block-buster marca James Cameron, ei bine, nu. În cazul în care eşti fanul unui film ce a dat drumul unei generaţii de alte filme, aşa cum sunt şi eu, merită să vezi Prometheus. La un moment dat o să uiţi să mai mănânci popcorn (mi s-a întâmplat), dar ăsta e un lucru bun.